Între el şi cer nu a mai rămas nimic sau poate nu mai observ eu. Oraşul
pare lipsit de viaţă. Tăiat pe margini, prins în capcană de clădirile înalte,
apare cerul în nuanţe de gri sau bordo, de parcă e rănit şi sîngerează peste
norii grei... care stau să cadă. Doar unde şi unde scapă din stânsoarea de
sticlă şi piatră şi se aruncă în zare peste câte o stradă sau casă.
Fără el nu văd oameni, peisaje, nu simt, nu plâng şi nu zîmbesc, ci doar pretind
că trăiesc, privind abătută peste geam. El a lăsat în mintea mea o cicatrice
care doare ori de câte ori îmi amintesc de clipele trăite, nu alături, pentru
că niciodată nu mi-a aparţinut şi nici nu am pretins, dar aşa îl simţeam. Nu îl
cunosc, dar mă înţelege cel mai bine, vreau să-i spun tot, dar el deja
intuieşte. Doar el îmi ştie slăbiciunile şi îmi atribuie calităţi pe care nu
sunt sigură că le mai posed, cel puţin acum. Le vede cu adevărat ori sunt doar
iluzii?
Acum el se plimbă cu neruşinare prin gândurile mele, cu care de fapt nici
nu vreau să lupt. Vreau să îi reţin fiecare privire, fiecare gest şi cuvânt,
pentru a-i deschide, şi cu altă ocazie, uşile sufletului meu.
Fără grabă descopăr ceva nou şi tulburător - atingerea lui caldă, pe care
am simţit-o o singură dată. Atunci l-am privit neîncrezător şi am purtat o
discuţie ca doi străini, căzând pradă temerilor şi aparenţelor. Să fie de vină
timpul scurs ca nisipul printre degete sau cerul prea însorit?
Să-l urmez e prea banal, dar nimic nu contează mai mult decât să-l ştiu
aproape. El spune nespusul, găseşte răspunsuri la întrebări nerostite, desenează
cerul aşa cum mi-l doresc eu.
