Atingeri calde

Mi-e frică.

Sigur, tăcut, înţelegător se opreşte, mă vede, îmi vorbeşte, mă îmbrăţişează strâns – e doar un vis.

Mi-e frică de el, de gânduri negândite, de sentimente netrăite încă, de tot ce nu s-a întâmplat atunci, cândva.
Încerc să fug de faţa şi vocea lui calmă, dar în zadar. Îl văd în fiecare privire străină, îmi apare pe stradă în orice chip imperturbabil şi încerc să-l ghicesc, să-l reconstitui din melodiile colectate cu grijă. Am atâtea să-i spun, dar mă lupt cu cuvintele, mă înec în ele şi sfârşesc prin a nu rosti nimic. Aş vrea un loc în mintea sa şi unul în viaţă, mai vreau să las totul să vină de la sine, să nu analizez fără de sfârşit, să fiu curajoasă, să ştiu că nu m-a uitat undeva în labirintul amintirilor în care nu coboară nicicând. Aş vrea...
 

Totul se compune din aşteptări, unele demult prăfuite sau încă dureroase, altele ascunse prea bine pentru a mai fi găsite, iar viitorul rar le satisface pe deplin.

S-au scurs două zeci şi şase de minute de când m-am pierdut pe mine şi sunt somnoroasă, insensibilă, fragilă.

Sunt rănită şi rece, dar mai pot simţi atingeri caldă pe buze, deschid ochii, dar nu este el, şi eu continui să ţin în mâini ceaşca de ceai, iar în toată fiinţa mea să îl simt doar pe el şi gustul dulce-acrişor al despărţirilor. Şi iar mă cuprinde nu el, ci tristeţea faţă de ce ar fi putut să fie.