Dimineţi doar ale mele

Liniştea deplină a unui început de zi este tulburată, doar din când în când, de vocea oraşului care se trezeşte. Odaia se umple lent de lumina îndrăzneaţă a dimineţii ce pătrunde prin geam. Stau întinsă pe pat şi nu mă grăbesc să las aşternutul plin de vise şi amintiri.

E atât de dulce să mă trezesc, e un altfel de început. E unul aşa cum mi-l dorec eu. Urmăresc, pe pereţi, jocul razelor lungi sau al pânzelor subţiri de nori şi ştiu că pot fi fericită, că sunt chiar în acest moment. Timpul se scurge încet, de parcă ar şti că acolo încotro se-îndreaptă nu-l aşteaptă nimeni. Înconjurată de lucruri cunoscute, dar pe care le privesc fascinată, ca pentru prima oară. În lumina dimineţii par altfel, mai prietenoase.

 

Cât de mult îmi plac lucrurile simple şi tu. Îmi şoptesc, fără a crede în cuvinte, că mi-aş dori să dormim împreună şi tu să ai grijă de somnul meu. Cu tine astăzi să se facă mâine. Dar nu vreau deschizând ochii să te văd alături, atât de liniştit, de sigur. Mă tem să cred că ai fost creat pentru mine, pentru a mă îmbrăţişa, pentru a-ţi simţi căldura buzelor moi. M-ar face slabă şi dependentă de tine. Nu mă seduce un astfel de gând. 
Rămân cu dimineţile mele pe care nu vreau să le împart cu nimeni. Nici măcar cu tine.