Alb şi negru

Am o poveste nespusă. Sunt lipsită de orice dorinţă, nu mă nelinişteşte nici un gând, nu am putere să mă mai mişc şi nici nu are vreun rost.
Sunt amorţită, dar încă mai simt pe piele mirosul tău şi atingerea. Pasiune de mult a încetat să mai existe pentru mine. Să fie doar un ritual, un rol pe care nu-l pot interpreta fără de mască? Nu îndrăznesc să te privesc fără a lăsa peste faţă voalul dezinvolturii mimate.

Prezenţa mea nu e deplină decât atunci când mă iubeşti. Abia te lăs din braţe şi deja încep să te uit. Mi-e dor să stau de vorbă cu adevărat, dar nu cu tine. E prea târziu. Mă simt mai singură când îmi eşti alături. De ce încă mai sunt cu tine? Să fie obsesia plăcerii astea nebune?

Golul din odaie începe să se împrăştie în mine. Pustiul tău mă doare şi înţeleg că asta ne-a unit. Timpul când fericirea era încă posibilă e doar o amintire acum. Nu mai pot rămâne în culcuşul care mă condamnă la regrete şi durere. Mă chinue sfârşitul poveştii noaste şi dezamăgirile trecute. Am distrus totul.

Cât va mai rezista zdeanţa ce a rămas din iubirea noastră? O purtăm din frică faţă de frigul de a rămâne goi în faţa unei noi relaţii.

Străinule, nu te-am cunoscut cu adevărat nicicând.