Undeva

Afară ninge încet, doar furtuna din suflet nu se domoleşte încă.
Încearcă să dezlege enigma din vocea cuiva anume sau poate a nimănui. Vântul de gheaţă, delicios de sălbatic, o urmăreşte asemeni unui vânător iscusit şi nu-i permite să înţeleagă, să desluşească notele amorţite în timp.

Un cearşaf purtat de vânt s-a aşternut treptat peste pământul obosit. Totul e alb şi curat – drumul pare adormit, doar zgomotul tălpilor pe zăpadă taie pas cu pas din liniştea desăvârşită. Cerul somnoros vibrând de amintiri, parcă a preluat culoarea iernii. Un peisaj terifiant de frumos se arată oriune nu ţi-ai îndrepta privirea. Aici nici propriul curaj nu-mi mai ţine adăpost, iar zâmbetul îngheaţă pe buze. Sunt zori sau bate-n asfinţit, nu mai contează deja. Norii, împietriţi de frig, nu lasă întunericul să pătrundă în mintea-mi bântuită de imaginea ta. Stau în mijloc de nicăieri, undeva departe şi e atâta viaţă în drumul gol. În jurul meu nimic, mă cuprinde deşertul într-o sferă alb-cenuşie din care nu vreau să mai ies, nu am infaţişarea unui om rătăcit. Sunt la limita dintre nebunie şi cine ştie ce... Mi-e cald şi bine în acest ţinut vulnerabil, ca în braţele tale prietenoase unde mă simt acasă.

Încă mai ninge, fulgii lenoşi cad peste minciuni, trădare, banalitate, rutina şi graba de zi cu zi. Nu mai e nimic, toate sunt acoperite de un strat gros de adevăr şi date uitării. Acum o pot lua de la capăt. E linişte nespusă. Simt că nu am nevoie de nimic mai mult, nici de tine, pentru a mă simţi salvată şi împăcată cu soarta.