Miroase a pământ umed, a iarbă şi-a cărţi.
Mai e cald afară şi în sufletul meu. La cea mai mică adiere de vânt
culorile se prind în paşi de dans, dezgolind copacii obosiţi de şirul evenimentelor
derulate în faţa lor de-a lungul timpului. Uneori doar ploaia le mai încalcă
rânduiala şi atunci e atât de linişte încât mi se pare că am rămas doar noi pe
pământ – eu şi ploaia.
Ador să ascult lacrimile căzute din cer, sfărâmându-se pe umbrela mea şi respir
cu nesaţ mirosul lor, cel care întregeşte farmecul toamnelor.
Zâmbesc involuntar păşind pe asfaltul ud, pe care se văd pictate chipuri de
oameni, umbrele clădirilor sau norii. Atunci mă simt mai vie, sunt liberă şi
fericită.
Foşnetul frunzelor sub tălpi îmi reaminteşte de cuvintele dulci rătăcite în
timp şi de mine. Astfel, devenim mai tăcuţi şi nu pentru că nu avem ce ne
spune.
Iubesc dimineţile cu ceaţă. Ele ascund goliciunea sufletului. Iar eu am ce
ascunde.
Vreau să păstrez în fiecare por frumuseţea vulnerabilă a apusurilor de
soare şi gustul obsedant al împlinirii.
Îmi place să hoinăresc pe străzile ce abundă de forme cunoscute şi nu prea,
de poveşti de iubire, de suflete în căutare...poate, poate mă regăsesc pe mine
însămi.
